„Rădăcinile din cer”

Extras din lucrarea „Urutaki – Revelatii din lumile subtile – Invataturile unui clarvazator” , ed. Kamala.

 Limpias este numele unei vai abrupte din Spania, in care abunda vegetatia si mai ales copacii de eucalipt. Totul pare a fi scufundat intr-o culoare verde crud. Stancile, casele par a se topi impreuna intr-o armonie luminoasa dominata de verdele otavei (culoarea ierbii crescuta dupa cosit).

 Noaptea, in oraselul Limpias aproape ca nu sunt lumini. Ma aflam acolo, la un hotel si, in tacerea noptii, totul era cufundat in intuneric. Intuiam in aceasta atmosfera ceva inefabil, ca dintr-o alta lume, o liniste ce apartine „regatului” arborilor si animalelor. Am adormit cu fereastra deschisa in aceasta pace a noptii care este atat de regeneranta si reconfortanta.

 Dimineata m-am dus la biserica. Aceasta arata precum o fortareata, inconjurata de ziduri puternice, facute din pietre mari si dure. Acolo, se afla o celebra statuie a lui Cristos facatoare de minuni. M-am intrebat de ce a fost nevoie de aceasta robustete a bisericii in mijlocul unei naturi atat de frumoase si primitoare in simplitatea sa. Poate pentru ca in urma cu secole arabii trecusera pe acolo… Acele ziduri groase, fara ferestre, au avut atunci rolul de a pastra neatinsa o oaza de sfintenie. Ele ascundeau, ca intr-o cripta, o „nestemata” mistica. Ma gandeam ca oamenii simt adeseori nevoia sa-si apere credinta in acest fel, sa se erijeze in salvatorii lui Cristos si ai crestinismului, ca si cum El ar avea nevoie de mainile noastre slabe pentru a salva acest miracol, „raza de soare” pe care ne-o trimite din inaltul cerului.

 Legenda spune ca intr-o zi, in biserica din Limpias, in urma cu 100 sau 200 de ani, o raza ca de soare venita din cer s-a fixat pe statuia de lemn a lui Iisus Cristos si atunci, din ochii statuii au inceput sa curga lacrimi de sange. Totusi, trebuie sa intelegem faptul ca in realitate nu acea statuie de lemn confera acum atata gratie divina, ci raza aceea magica, sfanta, ce s-a pogorat asupra ei. Statuia din lemn este doar un simplu vehicul al gratiei divine. Dar oamenii fac adesea aceasta confuzie. Un sfant atinge o piatra si noi ingenunchem apoi in fata pietrei.

 Am intrat in biserica. Un domn in varsta, uscativ precum o lumanare spaniola, fara indoiala paracliserul, m-a vazut intrand si s-a indreptat in graba spre sacristie pentru a aprinde becul a carui lumina se proiecta asupra statuii lui Iisus Cristos. Atunci, Iisus mi-a aparut in toata frumusetea sa, stralucitor, imbaiat intr-o lumina galben-aurie. El avea privirea ridicata spre cer si era inconjurat de aur, pretutindeni era aur. M-am gandit la cucerirea Americii de Sud, la conchistadorul Francisco Pizarro, cel care a cucerit imperiul Inca, si la toate acele masacre ce au fost comise in numele lui Cristos, la tot acel aur care a fost adus de acolo si de a carui stralucire se bucura, acum, fara indoiala si biserica din Limpias. Aurul impodobea totul, zidurile, postamentul statuii Fecioarei Maria, postamentul statuii lui Iisus. Deasupra statuii, cu mult deasupra acesteia, se afla statuia unui om cu o mitra papala, fara indoiala Papa, asezat pe un tron. Aceasta imagine m-a socat putin, deoarece am fost surprins sa vad statuia unui om in costum ecleziastic pozitionata deasupra statuii lui Cristos.

 M-am asezat. Dupa un timp, paracliserul cel slab a stins becul din preajma statuii lui Iisus. Probabil ca trecuse mult prea mult timp de cand eu eram acolo. Mi-am coborat ochii fizici pentru a facilita emergenta viziunii subtile.

 La inceput m-am perceput complet singur intr-o atmosfera neagra, opaca, in care nu distingeam aproape nimic. Totodata, intuiam existenta in preajma mea a unor lungi canale intortocheate care plecau pana departe, in toate sensurile. Mi se parea ca seamana cu radacinile unui copac care se adancesc intr-un pamant negru si opac si care apoi isi continua ramificatiile in sus. Era ca si cum m-as fi aflat in adancul pamantului.

Focalizandu-mi privirea subtila mai sus, la varful acestei impletituri de canale energetice puternice si intunecate, am perceput o lumina. Am realizat ca acestea erau „radacinile” cerului care urcau spre lumina. Aceasta lumina se proiecta jos pe o mica zona de pe suprafata acelui pamant negru. Eram ca un prizonier, intr-o pestera intunecata care vede pe sol o pata luminoasa, proiectata de sus, printr-o deschizatura, ca un luminator. Am constientizat ca ma percepeam ca si cum as fi pe fundul unui put luminat de sus deoarece, in afara acelei pete de lumina, domnea intunericul. Aici, jos, Iisus imi aparea luminat puternic de razele soarelui. L-am vazut facand miscari convulsive din cauza suferintei, i-am vazut picaturile de sange de pe fata; El plangea cu lacrimi de sange. Durerea, suferinta inimii Il asaltau cu o intensitate infinita, iar lumina Il orbea. Am putea spune ca era o fiinta torturata in bezna noptii in care aparuse totusi o lumina, pentru a face sa fie vazuta suferinta si durerea Sa. El era acolo si ochii oamenilor, ochii nostri de sacali priveau asteptand in noapte moartea Sa si dezagregarea Sa pentru a ne „hrani” din punct de vedere religios, cu fiinta Sa. Acesta este probabil sacrificiul suprem: sa fii devorat de acesti lemurieni care zac in aproape orice fiinta umana, pentru a putea hrani in ei o scanteie de lumina divina ce este gata sa se stinga.

Intr-adevar, in noi toti exista o mica scanteie divina ce abia licareste, dar care nu este niciodata stinsa. Ea este precum acei cactusi crescuti pe stancile aride: uscaciunea inimii nu-i va invinge. Un pic de roua coborata din cer, o farama de gratie din timp in timp si cactusul va inflori intr-o zi. Aceasta inflorire este ceea ce noi asteptam in viata, ca pe un fenomen miraculos, iar dupa ce se produce, amintirea sa ne marcheaza apoi toate actiunile. Poate ca amintirea, speranta, iluziile sunt haina realitatii vietii.

 Viziunea mea era acum focalizata asupra acestui put. Insa nu mai eram in intuneric, ci putul insusi incepuse sa lumineze. Ca si cum m-as fi folosit de un periscop, am inceput sa investighez putul in care se afla Iisus in agonie. Lumina se raspandea asupra unei vegetatii luxuriante cu flori care isi mareau dimensiunea pe masura ce ascensionam spre iesirea putului. M-am proiectat in viziunea mea si astfel am urcat prin put 10 sau 15 m, dar aceasta este o apreciere cu caracter relativ, caci evident, acolo nu dispuneam de repere si de modalitatile obisnuite de a masura distanta. Am ajuns sus si am vazut ca ma aflu pe un camp de flori enorme, cu petale unduitoare care probabil ca erau foarte placute la atingere. Petalele erau foarte groase, avand o grosime de aproximativ 40 de cm. Florile se intindeau la nesfarsit formand intreaga vegetatie a „cerului”. Erau de diferite culori, rosii, verzi, albe sau violet. Aerul parea pur, inmiresmat de parfumuri subtile necunoscute. Ma aflam ca intr-un fel de transa generata de aceste neasemuite parfumuri.

M-a cuprins o betie extatica ce era pentru mine greu de controlat. Era o betie a unor sentimente aproape necunoscute. Nu mai eram limitat la corpul fizic, ma dilatasem la nesfarsit. Mi se parea ca din intregul meu trup cresteau in toate directiile antene. Senzatii pline de fericire, extatice, veneau spre mine si ajungeau la mine, din toate partile. Constiinta mea se dilatase si toata „suprafata” ei, deschisa, receptiva, era inundata de un mesaj de fericire, beatitudine si de un iz mirific din lumile subtile spirituale, pe care nu as putea sa-l definesc.

 Care era starea mea in acel moment, mai bine zis, ce stare avea acea parte din mine insumi care se desfata traind extazul in acea campie celesta? Ma percepeam precum o sfera usoara, legata printr-un fir de corpul meu fizic care se afla undeva jos, in intuneric. Apoi, ochii mei s-au indreptat in sus. Am vazut deasupra mea o forma subtila ovoida, de culoare aurie, aflata langa alte sfere. Unele dintre acestea aveau culoarea subtila rosie, altele erau de un verde bland, altele de un albastru clar. Ele treceau rapid unele pe langa celelalte. Aceasta deplasare se asemana cu cea a masinilor care trec pe un drum una pe langa alta. Simteam din abundenta energia vietii, a fericirii, a beatitudinii si a luciditatii. Realizez ca si cuvintele pe care le folosesc nu semnifica aproape nimic, nu pot spune mai nimic din maretia si savoarea acestei viziuni. Realizez doar o aproximare ce se bazeaza pe mijloacele mentalului, intr-un limbaj uman. Asadar, nu dispun decat de aceste cuvinte pentru a vorbi despre ceva inefabil, care se afla dincolo de sfera umanului si a individualului.

 Am ramas astfel mult timp, incarcandu-mi intreaga fiinta cu energiile acestei „campii a cerului”. Cu siguranta, pentru a ma chema la realitate, paracliserul a stins si a aprins de mai multe ori becul electric, dar eu eram „departe” si efectul actiunii sale era resimtit de mine foarte vag, asa cum ai simti o furnica intr-un pantof. Apoi am adus aceasta lumina subtila, expresie a gratiei divine, in mine insumi si m-am gandit, in timp ce ieseam din biserica, la cuvintele sublime ale unui mistic care, intrebat ce facea atat de mult timp in fata altarului a raspuns: „Il privesc si El ma priveste”.

 Apoi m-am reintors la hotel. Am reflectat la radacinile negre din viziunea pe care am avut-o cu Iisus Cristos. M-am gandit ca aceste radacini negre, ce se indreptau spre adancimi, merg spre zona sexuala, iar in sus aceste „radacini” ale cerului hranesc probabil florile paradisului. Jos, se afla energia sexuala, iar sus domneste iubirea spirituala, paradisiaca. In toate exista o necesitate, o masura, o armonie.

 As putea spune ca, intr-un anumit sens, viziunea mea asupra acestei lumi subtile m-a proiectat la „portile” infinitului. Atunci, am perceput global ca, in acel loc, asa-zisa geografie a planului astral trecea mult mai aproape de lumea terestra decat in alte parti. Simteam acolo un efect spatial neobisnuit. Realitatea vietii se manifesta aici mult mai direct in planul fizic si am realizat astfel ca exista zone in care planul astral interfereaza mult mai usor, fiind mai „aproape” de lumea fizica. Aici realitatea spatiala este in mod tainic conectata la realitatea temporala.

 Tot in aceasta zona, la doar cativa kilometri departare, exista un loc in care s-a revelat Fecioara Maria. Putem spune ca aici Cerul coboara pe pamant. Aici putem intra mult mai usor in legatura cu lumile subtile sacre in care traiesc ingeri si fiinte de lumina.

 Totul depinde de noi. Daca ramanem inchisi in carapacea egoului, este evident ca pierdem beneficiile acestui contact cu lumile subtile. La Limpias, statuia lui Iisus si intreaga zona sunt imbaiate intr-o lumina sacra, de care oamenii obisnuiti nu pot beneficia, caci, din pacate, ei nu-si branseaza „antenele” asupra ei. Astfel, ei se separa, se indeparteaza si ajung, de exemplu, sa considere sexualitatea un pacat. Nu mai putem intelege ca „radacinile Cerului” coboara profund in pamant. Ignoram faptul ca binele si iubirea se afla pretutindeni, ca iubirea incepe cu ceea ce este jos, cu energia sexuala si se expansioneaza ascendent prin intermediul fortei inimii. Dar este important sa nu uitam sa facem legatura intre aceste doua energii, energia sexuala si energia iubirii, deoarece energia sexuala fara iubire este precum radacinile unui arbore al carui trunchi a fost taiat, iar iubirea fara energie sexuala este precum un copac fara radacini. Inima seaca rapid si sufletul se indreapta atunci doar spre inchistare si distrugere.

 Aici, la Limpias gandirea mea s-a indreptat spre Iisus insangerat pe cruce, m-am gandit la suferinta si la fericirea sa, dar am simtit de asemenea prezenta foarte intensa a energiei erotice. Totul aici era viata manifestata sub aceste doua aspecte. Aici, la Limpias venisem sa simt si sa caut toate acestea.

 Clopotul bisericii suna pentru a anunta inceperea slujbei la biserica din Limpias. Venisera doar cateva persoane, copii si oameni in varsta. Biserica aflata in partea cea mai de sus a localitatii trona asupra vaii care se deschidea apoi larg, amplu. Preotul a sosit. Demult nu mai participasem la o slujba. Aceasta liturghie tinuta in limba spaniola a fost pentru mine precum o experienta, un studiu. Nu pot spune ca a fost un spectacol, deoarece eu cred ca in ritualul slujbei crestine se afla aspecte mult mai profunde decat cele prezente in cazul unui spectacol. Aici se produce un fel de imbogatire launtrica, printr-o alta cale decat cea pe care am putea-o numi normala si clasica. De obicei cultura, lectura, studiile ne imbogatesc fiinta. Acumulam cunostinte, le asimilam cat de bine putem si aceasta confera o expansiune a constiintei noastre. De asemenea, emotiile, sentimentele puternice care patrund intr-o fiinta umana suficient de deschisa pot sa o modifice in bine, dar si in rau. Totodata, ne putem imbogati spiritual gratie corpului fizic. Muschii, nervii, inima, la fel ca si vointa sau inteligenta ne pot propulsa facandu-ne sa ne depasim. Cautam intotdeauna sa fim mai mult, iar aceasta este o forma de expresie a vietii, a expansiunii.

 La Limpias, in timpul slujbei sustinuta de acel preot, eram in cautarea unei ceremonii, a unui ritual, a unui alt mod de a intelege, dincolo de semnificatia cuvintelor, modalitate pe care oamenii, cel mai adesea, o ignora. Insa acum tocmai ignoranta mea in ceea ce priveste limba spaniola, tocmai ignorarea semnificatiei cuvintelor, care pentru altii ar fi fost singurul mod de cunoastere, a contat cel mai mult, deoarece a avut o importanta capitala in declansarea starilor ce au urmat.

 Preotul era imbracat intr-o roba complet verde. El vorbea cu patima si eram fericit pentru ca nu inteleg limba spaniola, deoarece acest fapt m-a facut sa fiu atent, pe intreaga durata a slujbei, la ceea ce avea de transmis preotul. Il ascultam si ma straduiam sa decriptez anumite sentimente din tonul si sunetele vocii sale. Astfel, intr-un mod mult mai direct, dincolo de cuvinte, slujba mi-a usurat in mod spontan accesul la realitatile divine pe care ea le invoca.

Extras din lucrarea „Urutaki – Revelatii din lumile subtile – Invataturile unui clarvazator” , ed. Kamala.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns