A trăi fără grabă

Extras din lucrarea “Linistea timpului “ de Eknath Easwaran, ed. Kamala

Oamenii care-si pot controla viata reusesc sa se descurce cu toate fara sa se grabeasca. Fac toate treburile fara sa se agite nici un pic, in timp ce restul oamenilor, torturati de ritmul de lucru, ajung mereu in intarziere in orice loc si cam pe nepregatite. Am uitat ca e posibil sa treaca o zi si fara sa te grabesti, rezolvand fiecare problema asa cum vine, fara sa lucrezi sub presiune.

 A trai fara graba este o atitudine
pe care fiecare poate sa o invete.

 A trai fara graba nu inseamna sa ai vreun har anume; este mai curand ca o abilitate practica. Si asta inseamna ca se invata. Am inceput sa invat aceasta urmand exemplul lui Mahatma Gandhi in a carui Indie am crescut, si as putea adauga ca am invatat-o cand chiar trebuia sa merg la scoala, sa predau cu norma intreaga, sa conduc un departament, sa iau parte la nesfarsite sedinte, sa tin pana seara tarziu lectii pentru studenti, in plus mai aveam de scris si de tinut prelegeri la postul de radio All India si mai faceam inca vreo duzina de alte activitati care imi placeau.

In acea perioada a carierei mele, eram un tanar ocupat, cu un program incarcat, dar care deja facuse ceva in viata. Aveam un serviciu – eram profesor de literatura engleza – si imi faceam deja un nume in alte domenii. Mai urcasem o treapta, atat in drept, cat si in literatura, datorita faptului ca India tocmai isi castigase independenta si vanam o cariera in diplomatie. Generatia mea era nerabdatoare sa construiasca o natiune noua. Eram foarte entuziasmati, totul promitea si toate caile pareau sa mi se deschida.

Cu toate acestea, nu stiu din ce motiv, nu-mi era de ajuns. Eram ocupat, dar era un fel de gol in inima mea pe care nici un succes nu-l putea umple. Ceva esential imi scapa printre degete. Sensul, poate. Sensul, scopul, ratiunea de a trai. O anume liniste a mintii. Imi amintisem un citat din Thoreau: „Nu este de-ajuns sa fii ocupat. Intrebarea este cu ce anume esti ocupat?” Buna intrebare. Ce voiam de fapt? Fusesem prea ocupat ca sa-mi raspund.

Prin liceu am citit o povestire de H.G. Wells despre un copil care hoinarea pe o strada necunoscuta si gaseste o usa intr-un zid alb. O deschide si descopera o gradina in care totul era primitor si plin de pace, un loc caruia ii apartinea. A doua zi incearca sa gaseasca iar usa, dar aceasta disparuse.

De trei sau patru ori dupa aceea, in timp ce se maturiza si urca scara succesului, dupa un colt vede iar usa aceea, exact asa cum si-o amintea. Ezita, dar mereu are ceva urgent de facut si lasa ocazia sa treaca. Anii trec, el ajunge bogat si celebru, insa este bantuit de regretul ca niciodata nu a mai intrat pe usa aceea.

Cand in floarea vietii am recitit povestea, mi-am dat seama ca mi se potrivea. Un singur detaliu, care nu insemnase prea mult in tinerete, acum imi sarea in ochi: de fiecare data cand personajul vede iar usa din perete si se hotaraste s-o deschida, se uita mai intai la ceas. Si nu are timp sa se opreasca si sa descopere ceva dupa care tanjea dintotdeauna.

De fapt, spune Buddha, graba noastra constanta este adesea un fel de anestezie. Nu e convenabil sa te opresti pentru a-ti pune intrebari importante; s-ar putea sa ti se para chiar amenintator. Atata vreme cat ne miscam, putem amana asta.

– Trezeste-te, spune Buddha. E timpul sa te trezesti. De ce continui sa dormi?

Aveam aproape patruzeci de ani; ceasul meu suna. Era vremea sa fac un pas inapoi, sa ma uit in urma cu luare aminte si sa-mi reevaluez prioritatile. Ce voiam eu, de fapt? Pentru ce ne era data viata?

Am inceput sa caut raspunsul, sistematic. Stiam cativa oameni pe care-i admiram pentru realizarile lor; mai stiam si pe altii care fusesera foarte norocosi. Am stat de vorba cu ei, dar nici unul nu a stiut sa ma ajute. Cei care ajunsesera singuri pe calea cunoasterii imi spuneau:

– Nu te uita la mine. Nici eu nu am gasit raspunsul.

Profesor fiind, am mers la biblioteca si am cautat fila cu fila toate rafturile de la domeniile care mi se pareau relevante: psihologie, filozofie, religie. Am studiat biografiile oamenilor de stiinta si ale altor minti luminate care pareau sa fi gasit scopul si sensul vietii lor. Dar nici una nu a facut lumina in propria mea viata.

Dupa o vreme m-am gandit ca poate nu caut unde trebuie. Si pentru ca aveam studii universitare, aveam  prejudecata ca oamenii care isi gasisera implinirea aveau neaparat studii si mult succes. Cand m-am aplecat mai mult asupra acestei idei, mi-am dat seama ca oamenii pe care ii stiam si erau fericiti, adesea nici nu aveau studii si nici nu erau celebri. Crescusem langa ei. Apartineau unui mod de viata pe care eu il lasasem in urma si la care nu simteam nevoia sa ma intorc, insa exemplul lor imi spunea ca fericirea nu avea nimic in comun cu averea, pozitia sociala, bunastarea sau orice altceva din afara.

 O viata simpla traita fara graba
poate fi plina de intelepciune si frumusete.

 Mi-am amintit de copilaria mea. Exact ca usa din povestea aceea, se deschidea spre o alta cale a vietii.

Satul meu natal din Kerala este situat pe o panta inverzita in sud-vestul Indiei, cu o cultura veche de mii de ani. Vizitatorii sunt surprinsi de frumusetea acestei regiuni si de viata simpla, libera, plina de munca, pe care majoritatea oamenilor o au si azi. Dupa standardele moderne, satul in care m-am nascut era inapoiat: nu aveam electricitate, cinema, radio, politie sau tribunal. Dar aerul era curat si apele pure; ploua mult si solul era fertil. Zona noastra avea recolte bogate; tot ceea ce aveam nevoie se producea in sau langa satul nostru. Cultivam cereale, legume si fructe; cultivam cocotieri care ne dadeau nu numai mancare, ci si fibra pentru franghii si ulei care se extragea chiar in sat. Toti mestesugarii de care aveam nevoie, dulgheri, fierari, bijutieri, olari, tesatori, locuiau in apropiere.

Sa nu va ganditi ca era o viata rustica lipsita de arta sau de frumusete. Muzica clasica si dansul din sudul Indiei erau perfectionate de mii de ani, iar tatal meu era un iubitor de arta; ne facea placere sa mergem constant la piese de teatru si concerte oferite de cei mai buni artisti ai Indiei. Si in zilele acelea, cei care plecasera din sat pentru cariera se intorceau adesea dupa ce ieseau la pensie ca sa ajute tanara generatie, asa ca doi, trei dintre unchii mei predau subiecte precum Shakespeare si limba sanscrita in micuta noastra scoala. Am primit o educatie excelenta acolo, si un gen diferit de educatie de la pamantul insusi.

Fireste ca pe atunci nu erau masini. Cativa aveau bicicleta, si imi amintesc cand tata s-a apucat prima data de pedalat, desi majoritatea dintre noi gustam placerea mersului pe jos. Nu era o povara; era un izvor de placere simpla. Drumurile erau strajuite de copaci: palmieri si smochini prin care se jucau maimutele; arbori de mango si de acaju in care noi, baietii, ne cataram cand treceam pe acolo. Nici cand a trebuit sa merg la scoala nu am mers normal. Ca si micuta Geetha, alergam, dar nu din graba. Alergam de placere. Alergam ca sa ajung devreme, sa ma intalnesc cu prietenii, si alergam acasa la pranz sa mananc o mancare calda facuta de mama, si nu stiu cum, dupa ce terminam de mancat, reuseam sa fug din nou la scoala si ajungeam exact la timp la ora.

Nu spun ca eram in paradis. Cei din satul meu aveau aceleasi nemultumiri si aceleasi slabiciuni omenesti ca alti oameni. Dar cu toate ca lipseau telefoanele si automobilele, cu toate ca stiam ce ora este dupa soare in loc sa ne facem orare eficiente dupa ceas, eram fericiti, mai fericiti, mi se parea, decat toti cei pe care-i cunoscusem la universitate. Era un indiciu pretios. Daca un profesor de tara putea fi la fel de fericit ca un profesor cosmopolitan, atunci implinirea nu venea din vreo activitate, loc sau imprejurare speciala. Poate ca nu se gasea decat in interior. Acesta nu era un gand original, dar nu-l luasem niciodata in seama decat cu mintea. Iar acum il simteam cu inima.

 Implinirea nu vine din afara.
Trebuie s-o cautam inauntru.

 Din aceasta perspectiva, o singura persoana din satul meu era ca o lumina calauzitoare: bunica mea.

Cand vorbesc despre bunica simt nevoia sa explic mai intai ca patura sociala din care provin este rara in India, asa cum e si in restul lumii. E un fel de matriarhat in care descendenta este asigurata de mama, mai degraba decat de tata, iar femeile au drepturi legale de secole. Bunica mea nu era capul familiei, dar i se dusese vestea in sat pentru intelepciunea ei. Ori de cate ori cineva avea o problema, la bunica venea. In satul nostru izolat si mic, ferit de lume, printre palmieri de cocos si lanuri de orez, bunica mea isi petrecea viata la cei saptezeci de ani, luand parte la toate aspectele vietii satului. Se trezea odata cu primii zori si lucra pana seara, cateodata, daca trebuia, statea pana tarziu in noapte, mult dupa ce altii se dusesera la culcare. Facea totul ingrijit, dadea atentie la fiecare sarcina pe care o avea de indeplinit, fara graba si fara presiune, bucurandu-se de munca sa fara sa se lase coplesita.

Bunica imi spunea adesea pilde si genul acela de zicatori scurte si pline de sens pe care le stiu satenii din toata lumea. „Gingiile tale sunt mai bune decat dintii altora” spunea ea ori de cate ori cineva din familie voia sa lase o responsabilitate in seama servitorilor. Cu marea ei incredere in sine insasi a devenit un spirit independent, rar in India rurala. Fara scoala, fara sa fi calatorit, fara sa stie macar sa scrie, adanc inradacinata intr-un mod stravechi de viata, ea m-a incurajat sa ma revolt impotriva obiceiurilor, in timp ce ea insasi observa fiecare ritual, ceremonie, tabu, si, cateodata, cerinta ridicola a unei societati traditionale. Cand toti cei din vechea mea stirpe ma presau sa devin inginer, bunica imi spunea apasat:

– Urmeaza-ti steaua.

Si nu se temea deloc, o alta trasatura rara pe un teritoriu in care satenii se temeau de serpi, fantome, boli, saracie, dezaprobare sociala si nenumarate alte amenintari anonime. In zilele acelea, moartea era un vizitator obisnuit, si in mijlocul casei in care locuia familia mea era o camera numita „camera intunecata”, unde corpul unei persoane decedate era tinut pana la incinerare. Candela din camera aceea nu era niciodata scoasa afara, ceea ce insemna ca trebuia sa stea cineva langa cadavru peste noapte. Majoritatea oamenilor de la tara in India erau terorizati de fantome, dar pentru bunica un corp nu era decat o haina rupta de care cel care o purtase nu mai avea nevoie. Aproape de fiecare data ea era cea care statea langa corpul neinsufletit si mentinea flacara candelei.

– Cand vine bunica sa stea sub acoperisul nostru, imi spunea una dintre matusi, nu ne mai este frica de nimic.

Mi-am dat seama ca asta voiam. Acesta era felul de om care voiam sa devin. Dar nu-mi doream sa am o viata ca a ei. Literatura imi deschisese cai nelimitate; aveam nevoie de orizonturi largi. Voiam tot ceea ce era mai bun din ambele lumi; voiam sa combin puterea interioara a bunicii mele cu viata moderna si activa pe care o descoperisem eu insumi.

 Mai cunosteam pe cineva care era un maestru al dificultatilor si al prioritatilor. Mahatma Gandhi fusese idealul meu de cand il vizitasem ca student la colegiu, la inceputul anilor treizeci. Ca lider al miscarii revolutionare nonviolente, in care erau implicati patru sute de milioane de oameni, s-a impotrivit celui mai puternic imperiu la vremea aceea. Gandhi se afla mereu in stare de alerta. Dar tensiunea aceasta nu parea sa-l atinga vreodata. La prima mea vizita, in plina lupta a Indiei pentru independenta, l-am gasit preocupat de o sedinta urgenta cu conducatorii tarii, care a durat toata ziua. Toata lumea era tensionata, Gandhi era relaxat de parca ar fi jucat un joc.

Azi ne gandim la Gandhi ca la omul care mergea in sandale si haine simple chiar si atunci cand era invitat la palatul Buckingham. Dar Gandhi nu era un simplu taran. Isi daduse doctoratul in drept la Londra si era un avocat celebru si de succes cand a inceput sa-si dedice viata si averea oamenilor. Asadar era pe deplin obisnuit cu realitatea vietii moderne.

A fost o revelatie pentru mine sa constat ca majoritatea idealistilor practici cunosteau valoarea fiecarui minut. Nu cred ca a inteles cineva mai bine timpul, sau a avut o imagine mai clara despre ceea ce inseamna sa iei o decizie intr-o secunda, si aceasta sa aiba darul de a schimba cursul istoriei. Spre deosebire de noi toti ceilalti din India, Gandhi a considerat nu doar un semn de politete, ci o maiestrie in a ajunge la timp oriunde s-ar fi dus. Timpul valora mult pentru el, alti oameni valorau mult pentru el, asa ca el trata timpul, si pe al lor, si pe al lui, cu un deosebit respect. Purta doar o singura bucata de panza peste talie si una peste umeri, dar intotdeauna avea un ceas mare de buzunar prins la talie cu un ac de siguranta. Era una din excentricitatile sale. Si daca cineva intarzia la o intalnire, ridica ceasul si i-l arata, indiferent de cat de distins era oaspetele sau. Acesta era modul bland in care el ne-a invatat pe noi, indienii, sa fim punctuali.

 Ancorarea calma in centru i-a permis
lui Gandhi implinirea unor lucruri marete.

 Foarte putini oameni in istoria omenirii au facut mai multe decat Gandhi. Si chiar mai putini aveau vitalitatea lui. Daca te uiti la cateva din fotografiile sale, el este la fel de relaxat ca o pisica. Pisica noastra, Woosh, sta langa radacina unui copac atat de linistita, incat crezi ca doarme. Apoi, fara veste, o vezi sarind in aer, cat sase pisici la un loc. Asa o explozie de miscare! Intotdeauna m-am intrebat de unde vine toata energia asta. Ea pare inerta, dar in actiune devine nu una, ci sase pisici.

Gandhi era asa. Cand il priveai, parea atat de linistit, atat de tandru, atat de moale, incat britanicilor le-a trebuit mult timp sa inteleaga ca, tot asa cum o pisica poate face cat sase, Gandhi face cat patru sute de milioane de oameni atunci cand starneste aspiratiile inconstiente ale poporului indian.

Acesta este exact opusul personalitatilor aflate sub presiunea timpului, mereu pe fuga intr-o cursa obsedanta pentru a obtine cat mai multe lucruri in cat mai putin timp. Gandhi reprezinta un tip de om diferit, calm in interior, dar capabil sa fie ca un vartej, daca situatia o impunea. Vazuta din afara, o asemenea persoana poate arata ca un Ford vechi, model T, dar in interior sa fie un motor Ferrari. Cat de des intalnim oameni din celalalt tip! Un corp de tip Ferrari, cu un motor de tip Ford, model T. Vezi multa viteza si stralucire de o clipa, dar nu e prea mult progres adevarat in asta si nici vreo contributie de durata pentru omenire.

Gandhi nu numai ca avea un motor Ferrari, ci si un corp Ferrari pe masura. Doar un organism puternic poate sa preia rigorile unei astfel de vieti. John Gunther, care avea peste 1,80 m inaltime, isi amintea ca trebuia sa alerge ca sa tina pasul cu Gandhi cand mergea sa-i ia un interviu, iar Gandhi avea saptezeci de ani pe atunci. Puterea sa era de neatins cat timp o cerea situatia; apoi pornea intr-o secunda, de la zero la saizeci pe ora, intr-un minut, la fel de calm ca intotdeauna, la volan. Totul era doar forta. Vazandu-l imi faceam un nou ideal despre ceea ce inseamna sa ai succes in lumea moderna.

Chiar si micile incidente ale vietii lui Gandhi au reprezentat niste lectii pentru mine. In primele ocazii cand a trebuit sa apar in fata unui public, in anii de colegiu, imi tremurau picioarele si cuvintele abia imi ieseau, ragusit, din gatlej. M-a incurajat enorm sa vad ca, student la drept fiind, Gandhi fusese si el atat de timid incat, la un dineu, nu fusese in stare sa citeasca o scurta introducere. Nu numai ca a invatat sa-si invinga timiditatea, dar a vorbit in fiecare zi din viata sa publica, adesea in fata celor mai mari si mai ostile multimi de oameni care pot fi imaginate. Si de fiecare data era relaxat si lipsit de incordare. Nu avea nici o graba si niciodata nu a cedat presiunii.

O imprejurare amuzanta s-a pastrat in arhivele radio.

Cand Gandhi era la Londra in 1931 ca musafir al guvernului britanic, recunoscut ca celebritate si in S.U.A., postul american CBS a aranjat o transmisiune speciala de pe un transatlantic – o mare indrazneala tehnologica la vremea aceea – si la un moment dat legatura s-a intrerupt brusc.
Totul fusese pus la punct ore intregi, iar cei din radio si de la guvern erau foarte stresati. Cea mai mare parte a anturajului lui Gandhi era de asemenea agitat. Se aflau multe in joc. Era foarte important pentru ei ca Gandhi sa poata transmite mesajul si sa influenteze publicul larg.
Gandhi insusi nu se pregatise in nici un fel. El nu avea nimic in comun cu aranjamentele radiofonice; tot ceea ce se astepta ca el sa faca era sa impresioneze inimile catorva milioane de oameni in limba lor materna, la o anumita ora. Asa ca el isi vedea in mod obisnuit de treburi, in mijlocul agitatiei generale, asteptandu-si randul.
Pana la urma, un om din organizare cu un aer hartuit a venit si a spus in graba:
– Domnule Gandhi, radioul este gata pentru dvs. America va asteapta!
Gandhi s-a asezat in fata microfonului si a spus:
– Vrei sa vorbesc la asta?
Milioane de oameni l-au auzit pentru ca era deja in direct. Toata lumea radea in timp ce difuzoarele ii retransmiteau cuvintele in incapere. Tensiunea se sparsese si Gandhi a inceput sa vorbeasca, profund concentrat, fara graba, stapanindu-se perfect atat pe el insusi, cat si situatia. Inca mai poate fi ascultata inregistrarea acelei emisiuni. Este unul dintre cele mai miscatoare discursuri pe care l-am auzit vreodata.

O minte care nu se grabeste este calma,
vigilenta si pregatita pentru orice.

 Prima mea vizita la Gandhi a avut loc datorita unei singure si simple intrebari: cum facea el asta? Cum reusise sa se transforme din tanarul timid, student la drept, neavand nici un scop in viata, in omul atat de sigur pe el incat putea conduce o natiune fara presiune, graba sau oboseala? Am gasit raspunsul chiar din prima seara. Gandhi invatase sa traiasca complet momentul prezent: orice ar fi facut, era suta la suta prezent. Si cand l-am vazut absorbit in meditatia de seara, am inteles ca acea absorbtie totala era cheia.

Eram inca tanar pe atunci; au trecut ani inainte sa invat cum sa aplic ceea ce aflasem in seara aceea. Dar treptat am inteles ca a trai complet in prezent este secretul unei minti care nu se grabeste. Daca mintea nu se repede inainte, este calma, vigilenta si pregatita pentru orice. Iar o minte calma vede in profunzime, ceea ce deschide usi catre lucruri nebanuite: relatii fructuoase, mediu de lucru excelent, un sentiment calm de bucurie. A fost o revelatie. Era o usa catre descoperirea pacii si a semnificatiei fiecarei clipe! Tot ceea ce trebuia sa deschid nu era decat o minte linistita.

Nu pot spune ca am reusit dintr-odata. A fost nevoie sa trec prin socul asasinarii lui Gandhi si al mortii bunicii mele ca sa-mi dau seama ca viata gonea, iar eu nu mai aveam timp de pierdut. Dar odata ce mi-am pus in gand sa invat sa fac asta, am mers cu pasiune pe acest drum. Fara sa pierd nimic din cariera mea academica, m-am orientat catre meditatie si am practicat o metoda sistematica avand ca scop combinarea sensului activ si creativ al vietii pe care mi-o doream cu maiestria de a-mi stapani mintea, asa cum vazusem la Gandhi si la bunica.

Dupa o vreme cei din jur au devenit interesati de ceea ce faceam eu si au dorit sa invete. Fiind profesor, am alcatuit o metoda, un set de opt puncte de calitati, bazat pe practica meditatiei.

Cand faceam ultimele retusuri la acest Program in Opt Puncte, am acceptat o bursa Fulbright si am plecat in Statele Unite. Acela s-a dovedit a fi inceputul unei noi cariere, nu pentru calificari profesionale, ci pentru arta de a trai. Fara sa-mi dau seama de implicatii, imi ajustam programul la ritmul lumii moderne.

Extras din lucrarea “Linistea timpului “ de Eknath Easwaran, ed. Kamala