Principii şi direcţii în vindecarea naturală

Descriere

Autori: Liviu Gheorghe, Veronica Godeanu

Nr. pag.: 730

Lucrarea prezintă, în premieră în ţara noastră, sistematizat, noţiuni esenţiale referitoare la vindecarea şi autovindecarea naturala, cum ar fi:
– medicina elementelor fundamentale (vindecarea cu ajutorul energiei subtile a pământului, a apei, a focului şi a aerului)
– cauzele suferinţei şi vindecarea spirituală
– puterea voinţei, a iubirii, a minţii şi a rugăciunii în procesul terapeutic
– yogaterapie – elemente de meditaţie, atitudini creatoare şi posturi corporale
– dietoterapie şi fitoterapie (procedee de purificare şi dezintoxicare, modalităţi de preparare şi administrare a remediilor naturale, diete în boli grave, etc.)
– alte terapii alternative.

Extras din introducere: 

Graţie unei tainice “simţiri” a omenirii, luată ca un întreg aflat în procesul complex al devenirii sale şi acelei “şoapte” eterne pe care o ascultăm uşor înfioraţi, ca vibraţie a sufletului, ne îndreptăm încet, dar sigur, spre orizontul etern luminos al cunoaşterii spirituale. Sunt percepute, este adevărat, în forme diferite, expresii ale aceleiaşi căutări fundamentale – “Care este originea vieţii pe pământ?”, “Care este rostul omului în această lume?”, “De unde venim şi încotro ne îndreptăm în mersul nostru pe pământ?”. Transpare ca o intuiţie, pentru mulţi dintre noi, că dincolo de mecanicismul, automatismul, artificialitatea şi implicit determinismul mai mult sau mai puţin perceput al acestei existenţe fizice, în tot ceea ce vedem şi în acelaşi timp dincolo de tot ce se vede, există şi se manifestă pentru noi într-un mod inefabil atingerea lui Dumnezeu. În acest început de mileniu devenim din ce în ce mai receptivi la ceea ce reprezintă cu adevărat pentru noi această lume, această viaţă, şi învăţăm să o redescoperim ca pe o suverană iniţiatoare a cărei adevărată natură este suprema sa înţelepciune. Nu golită de sensuri şi valori, nu ostilă şi agresivă, nu degenerată şi alterată, nu falsă şi limitată. Ceea ce ne făcea să o percepem în felul acesta, mai demult, exprima de fapt, propria ignoranţă, propria derută şi confuzie, propria falsitate, limitare şi ipocrizie. Ne era mai uşor să pozăm în victimă neînţeleasă, decât să urmărim să ne deschidem fiinţa unei înţelegeri mai profunde în faţa vieţii, a existenţei, a lumii şi implicit a naturii noastre esenţial divine. Datorită acestei atitudini caracterizate de dogmatism, rigiditate şi de ce să nu recunoaştem de prostie, omul a suferit şi va continua să sufere, dacă zorii cunoaşterii spirituale vor întârzia să se nască în orizontul devenirii sale. Totuşi, cu multă bucurie şi speranţă se întrezăreşte momentul completei reamintiri: suntem cu toţii copii ai aceluiaşi Dumnezeu, perfect înzestraţi, sublimi în potenţialităţi.

Poate că nicăieri nu s-a arătat mai clar şi mai precis în existenţa omului cum ignorarea acestor calităţi divine şi totodată umane atrage suferinţa şi degradarea sub toate aspectele sale, ca în acest spaţiu complex de experienţă umană şi socială reprezentat de domeniul tămăduirii, al refacerii şi menţinerii sănătăţii.

Loc al întâlnirii experienţelor mistice şi religioase profunde, al miracolelor divine, dar şi al empirismului şi dogmatismului, al magiei şi descântecelor, dar şi al cercetării ştiinţifice profunde, plan de intersecţie al destinului individual cu liniile de forţă ale societăţii de consum, domeniul sănătăţii este tangent cu însuşi procesul evolutiv al fiinţei umane în perspectiva sa istorică, temporală şi spaţială. Mai ales aici, vom găsi manifestate toate acele atitudini grosiere ce ţin de latura instinctuală, animalică, tenebroasă a fiinţei ce luptă cu disperarea fricii de moarte să supravieţuiască; dar tot aici vom întâlni exprimate în forme pure acele dimensiuni ale spiritului uman care ne fac să recunoaştem adevărata sa natură şi esenţă: cea Divină, perfectă în potenţialităţi. Aceste ipostaze aparţin fiinţei umane care se află în confruntarea cu moartea, cu boala, cu suferinţa, cu degenerarea şi bătrâneţea.

Bolnav şi vindecător, pacient şi medic, amândoi se caută cu ardoare şi se întâlnesc în acest spaţiu al aspiraţiei de însănătoşire, de regenerare şi reechilibrare a fiinţei. Trebuie să recunoaştem că un puternic imbold spre asumarea procesului conştient de evoluţie, transformare şi perfecţionare a fiinţei umane a fost şi este reprezentat de suferinţă. Prin suferinţă a renăscut în omenire sentimentul religios, ideea divinităţii şi impulsul regăsirii paradisului pierdut.

Ştiinţa tămăduirii rămâne la origine indisolubil legată de învăţătura divină, de ştiinţa înţelepciunii care este singura capabilă să unifice într-un tot armonios materia cu spiritul, corpul cu sufletul şi pe om – fiinţă creată – cu Dumnezeu Tatăl care este Creatorul său.

De foarte multe ori, Dumnezeu, în marea lui iubire şi compasiune faţă de oameni, a trimis pe pământ o fiinţă model, o fiinţă perfectă, capabilă să trezească în oameni impulsul şi forţele care să-i salveze. Aceste fiinţe au încarnat pe pământ arhetipul “Salvatorului”. Dar ce reprezintă cu adevărat o astfel de fiinţă? Pentru această lume încă bolnavă fizic, moral şi spiritual, un „salvator” este un vindecător spiritual a cărui supremă misiune este cea de a tămădui rănile, a pansa plăgile, a dezinfecta cangrenele, a amputa şi elimina ceea ce este deja mort şi totodată a mângâia şi alina suferinţele, a retrezi seva şi forţele pure, binefăcătoare ale vieţii în acest imens organism care este lumea, ale cărei celule şi organe suntem chiar noi, oamenii. Fiecare dintre noi, mai puternic sau mai slab, mai sănătos sau mai bolnav, mai conştient sau mai ignorant, facem parte din acest mare organism al vieţii umane pe pământ. De multe ori acest organism a fost pe punctul de a pieri în mizerie şi suferinţă şi de tot atâtea ori Dumnezeu a intervenit cu dragoste redându-le din nou oamenilor speranţa vieţii prin perpetuul sacrificiu divin ce a culminat cu cel suprem: sacrificiul cristic. Iată de ce considerăm că în esenţă, procesul tămăduirii este şi trebuie să rămână orientat spre adevărata, definitiva “salvare” şi eliberare a omului din cea mai cumplită şi teribilă boală: IGNORANŢA. Căci ea atrage după sine cortegiul infinit al suferinţelor de tot felul.

În cercetările noastre, precum şi în studiile întreprinse de-a lungul mai multor ani, am făcut ample incursiuni în tradiţiile spirituale ale umanităţii. Fie că este vorba de Orient sau Occident, de timpuri străvechi sau mai apropiate de noi, ori de câte ori am pătruns nucleul filosofic, doctrinar al acestor tradiţii spirituale autentice, le-am regăsit grupate într-un corpus de norme şi reguli, sfaturi şi recomandări prezentând adeseori un caracter iniţiatic cu privire la ştiinţa şi, am putea spune noi, chiar arta de a trăi o viaţă cu adevărat divină în acest corp de carne, animat şi susţinut de suflul sau cu alte cuvinte de energiile manifestatoare ale lui Dumnezeu. Este firesc să fie aşa deoarece marile religii şi modalităţi de evoluţie spirituală ale umanităţii au arătat omului întotdeauna CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA. Chiar dacă acestea au fost revelate în forme şi expresii specifice, toate răspundeau necesităţii imperioase care îl îndemna pe om să caute sensul şi rostul său în lume, urmărind permanent să stabilească relaţia sa cu Dumnezeu, cu Natura, cu celelalte fiinţe de pe Pământ.

Toate religiile proclamă că unicul şi supremul scop al vieţii este reintegrarea, reunirea cu sursa originară a vieţii în Univers: DUMNEZEU. Cuvântul “religie” provine de la două cuvinte latine: “re” (din nou) şi “ligere” (a lega). Prin urmare, religia semnifică un proces de “relegare” a omului de Dumnezeu. Acest lucru presupune însă faptul că, odată, la începuturi, omul a fost strâns legat de Divinitate. Aceasta i-a permis să trăiască şi să experimenteze în chiar acest corp, adevărata condiţie a perfecţiunii naturale şi spirituale a desăvârşirii dumnezeieşti. Această supremă experienţă, ce constituie scopul existenţei umane, a rămas şi va rămâne în eternitate ca un permanent imbold şi totodată sublimă provocare pentru spiritul uman, care trebuie să atingă în mod individual acest stadiu evolutiv. Este simplu să înţelegem că acestei supreme stări existenţiale (comuniunea cu Dumnezeu) îi corespunde pe multiplele planuri ale fiinţei starea de perfect echilibru fizic, psihic, mental şi spiritual, armonia, înţelepciunea şi pacea profundă. Starea de sănătate perfectă şi longevitate naturală sunt urmarea firească a acestei comuniuni. Urmărim să arătăm astfel maniera simplă de atragere, captare, menţinere şi orientare benefică a tuturor forţelor vindecătoare din acest Univers atunci când omul a găsit sursa mai presus de toate acestea, izvorul primordial al Vieţii, din care totul se naşte: DUMNEZEU.

Această lucrare îşi propune un scop măreţ: cel al reorientării acestei minunate căutări a omului în direcţia vindecării, pe adevăratul făgaş, cel al transformării şi perfecţionării fiinţei umane aflate pe calea cunoaşterii lui Dumnezeu. Bolnav şi vindecător se întâlnesc în această aventură a căutării de sine. Asumându-şi cu curaj condiţia existenţială în care sunt puşi de destin, cei doi sau cel dublu ipostaziat în bolnav şi autovindecător se regăsesc la capătul drumului solidari, transfiguraţi de marea forţă a Iubirii şi Compasiunii Divine.

Fie ca această lucrare să hrănească aspiraţia spre perfecţiune a fiinţei umane, perfecţiune care este singura în măsură să înlăture ignoranţa şi suferinţele de tot felul. Aşa să ne ajute Dumnezeu!